top of page

Copilul interior, cine mai este şi ăsta?


Barbie house colourful

 

Am primit mai multe întrebări în ultima vreme despre Copilul interior, expresie pe care o folosim des în terapie, atunci când vorbim despre traumă, ataşament şi răni emoţionale. Aşa că astăzi m-am hotărât să aştern pe hârtia laptopului câteva idei despre ce înseamnă de fapt, această parte cu care lucrăm, mai ales pentru cei care se află la începutul unui parcurs terapeutic sau care nu au avut până acum ocazia să intre mai mult în contact cu emoţiile lor.


Ce este până la urmă, “Copilul Interior”?


Când spunem Copilul interior, ne referim la acea parte din personalitatea noastră, care cuprinde gândurile, emoţiile, trăirile şi comportamentele pe care le-am dezvoltat în copilărie, specifice acelei perioade.

Dacă psihicul nostru ar fi o casă, atunci “Copilul Interior” ar fi una dintre camerele noastre, o cameră ce păstrează şi astăzi vii, amintirile şi stările emoţionale care ne-au impresionat cândva. Intrând în această cameră, suntem surprinşi să regăsim neschimbate, jocurile copilăriei, hainele preferate agăţate în dulap, jurnalele scrise de mână şi posterele cu idolii noştri, care ne privesc înapoi de pe pereţi.


Ştim că partea noastră de Copil este activă, atunci când:


Ne implicăm în activităţi care ne distrează
Ne jucăm cu ceilalţi, pe cont propiu sau cu animalele noastre de companie
Ne aducem aminte cu plăcere şi nostalgie de momente din trecut
Reacţionăm emoţional, adesea disproporţionat de puternic, la o situaţie prezentă
Aşteptam în mod pasiv ca ceilalţi să facă primul pas şi să preia iniţiativa
Depunem mari eforturi pentru a-i mulţumi şi a nu-i supăra pe ceilalţi
Lăsăm responsabilităţile în grija celorlalţi, de la care aşteptăm disponibilitate şi acţiune
Ne implicăm în activităţi creative, artistice sau ştiinţifice
Rămânem curioşi faţă de ce se întâmplă şi faţă de ceea ce experimentăm


Această cameră, cu tot ceea ce ea cuprinde, este Eul-nostru-Copil. Însă nu mereu ne petrecem timpul aici. Câteodată, în această cameră ne simţim cel mai bine şi mai în siguranţă, este familiară şi ne vorbeşte despre cine suntem noi şi care sunt visurile noastre. Alteori, este o cameră pe care o găsim jenantă şi prea copilăroasă, aşa că preferăm să ignorăm pe cât se poate că există şi că avem aşa ceva, în casă.

Fiindcă multe dintre emoţiile pe care le-am trăit acolo, au fost poate copleşitoare şi dificil de gestionat pentru noi, mai ales în lipsa suportului emoţional de care aveam atunci nevoie, este mai uşor pentru mintea noastră să respingă cu totul aceste amintiri şi experienţe, care încă ne provoacă, când şi când, disconfort.


Ştim că ne protejăm de partea noastră de Copil, atunci când:


Avem puţine amintiri legate de copilărie şi trăirile noastre din acea perioadă
Avem doar amintiri plăcute şi pozitive despre copilărie, familie şi evenimentele din trecut
Simţim un sentiment acut de ruşine la amintirea modului în care gândeam, vorbeam, arătam sau ne comportam ca şi copii
Ne străduim în prezent să facem lucrurile cât mai bine sau să nu greşim
Dezaprobăm puternic la noi şi la ceilalţi înclinaţiile către pasivitate, dependenţă, vulnerabilitate şi iresponsabilitate
Ne minimizăm emoţiile şi adesea ne este dificil să rămânem în contact cu ele
Nu ne permitem să ne jucăm, să creăm sau să experimentăm, de teama de a nu ne face de râs


Atunci când avem înăuntrul nostru o cameră de care ne ruşinăm, fiindcă ştim că obişnuia cândva să fie tare dezordonată, cu munţi de haine aruncaţi haotic pe scaun; când Eul-nostru-Copil este un dormitor sărac în mobilier şi rece, în care ne găseam adesea singuri şi lipsiţi de alinare, sau din contră, surprinzător de colorat şi vesel pentru restul unei case întunecoase şi ameninţătoare, vom face tot posibilul nu doar să o evităm, dar şi să supra-compensam lipsa şi defectul ei, prin camere cu totul opuse, care să mascheze ceea ce cândva a fost judecat, ridiculizat sau dezaprobat.


Un Copil rănit se poate ascunde sub aceste Măşti:


“People pleaser-ul” – atent la nevoile celorlalţi, doreşte să le facă pe plac acestora, pentru a nu fi respins sau abandonat
“Perfecţionistul” - este atent la detalii şi se raportează adesea la standarde ideale, pe care spera să le atingă
“Pedantul” – meticulos şi atent să nu greşească, astfel încât să-şi păstreze o imagine pozitivă despre sine şi să evite ruşinea
“Modelul” – disciplinat şi supramotivat, investeşte într-o imagine perfectă şi un corp sănătos şi atrăgător, pentru a evita critica, ruşinea şi dezgustul
“Salvatorul” – se dedică ajutorării celorlalţi pentru a evita să intre în contact cu sentimentele sale de neputinţă şi vulnerabilitate
“Bufonul” – glumeţ şi spiritual, îi înveseleşte pe ceilalţi, evitând contactul cu propria suferinţă
“Supra-competentul” – depune eforturi mari pentru a fi cel mai bun şi nu refuză provocările, adesea cu preţul sănătăţii şi al relaţiilor sale
“Neînfricatul” - impulsiv şi sfidător, îşi asumă riscuri importante pentru a evita contactul cu propria teamă şi nesiguranţă
“Independentul” – ambiţios şi descurcăreţ, se bazează pe propriile resurse pentru a evita contactul cu propria dependenţă şi teamă de respingere/abandon
“Bully-ul” – agresiv şi arogant, îi desconsideră pe ceilalţi şi caută sentimentul de putere, pentru a evita contactul cu vulnerabilitatea şi durerea din profunzime


Şi totuşi, de ce ne-am dori să deschidem o cameră în care am trăit atâtea emoţii, multe dintre ele deja uitate, peste care s-a aşternut şi praful, când mai avem şi alte camere în casa noastră? De ce nu ne-ar ajunge living-ul sau bucătăria, spre exemplu, de ce n-am dormi pe canapea sau în dormitorul frumos, pentru oaspeţi? Ce rost are să deschidem uşa şi geamurile, să batem covoare vechi de istorie personală, să stricăm pânzele convingerilor în care ne-am prins, şi mai mult, să lăsăm pe cineva să ne vadă?


Ce se întâmplă când nu suntem în contact cu Copilul Interior?


Suntem excesiv de serioşi şi tindem să luăm în serios chiar şi ceea ce nu merită
Devenim foarte preocupaţi să controlăm cât mai bine situaţiile, rezultatele, chiar şi persoanele din jurul nostru
Rămânem deconectaţi de copiii noştri, care îşi doresc să se joace şi să ne implice în activităţile lor
Ne este dificil să fim empatici cu ceilalţi, fiindcă de fapt, nu suntem empatici nici cu noi înşine
Relaţiile noastre au de suferit
Gândirea noastră devine rigidă şi ne este dificil să găsim soluţii şi perspective diferite
Intrăm în burn-out, fiindcă ne este dificil să luăm pauză, să ne odihnim sau să refuzăm
Suntem mai puţin creativi, ne simţim blocaţi profesional şi lipsiţi de inspiraţie
Nu mai găsim plăcerea, bucuria şi entuziasmul pentru ceea ce trăim


Fie că te simţi în contact cu partea ta de Copil sau nu, merită să ştii că:


Toate emoţiile care aparţin Copilului, chiar şi cele copleşitoare sau neplăcute, au un motiv pentru care au apărut şi un sens de a fi încă acolo.
De multe ori este suficient să le vedem, să le acceptăm şi să le dăm voie să “curgă” în afară, astfel încât să ne eliberăm de ele.
Alteori, nu este suficient să le vedem doar noi, ci avem nevoie să fie văzute şi recunoscute de altcineva, ca în şfârsit, realitatea noastră să fie împărtăşită.
Avem nevoie să intrăm în contact cu emoţiile noastre profunde, pentru a ne putea vindeca, de aceea terapia necesită încredere şi vulnerabilitate, pentru a da rezultate.
Fiecare dintre noi are o parte de Copil în interiorul său, căci fiecare dintre noi a fost cândva, unul.
Copilul interior este doar una dintre părţile noastre, cea mai veche, însă noi suntem mai mult de atât.
Scopul terapiei nu este să eliminăm Copilul interior, ci să-l vindecăm şi să-l integrăm, pentru a ne folosi de resursele lui şi a ne bucura mai mult de prezent.



Dacă ţi-a plăcut articolul despre Copilul interior şi ai întrebări legate de acest subiect, aştept întrebările tale mai jos în comentarii.

Iar dacă ştii pe cineva care are nevoie să citească asta şi să îşi amintească mai des de propriul Copil interior, împărtăşeşte mai departe cu cei dragi.


Cu bine,

Monica

36 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comentarios


bottom of page