- "Love as powerful as our mother’s for us, leaves its own mark to have been loved so deeply, will give us some protection, forever." -
J.K. Rowling
Aşa cum te-am obişnuit, astăzi vom vizita un alt loc important. Un spaţiu vital, fără de care viaţa ar fi doar o lume haotică şi inospitalieră, plină de pericole. Fără el, ne-am petrece clipele căutând veşnic siguranţa şi iubirea, pe care numai Părintele Empatic, le poate oferi.
Uşor, păşeşti pe coridorul întunecat. În capătul lui, o lumină caldă se răsfrânge pe sub prag. Un miros îmbietor, de pâine proaspăt coaptă, îţi trezeşte amintiri dintr-o viaţă îndepărtată. Ai vrea să intri pe uşa de lemn, e simplă şi uzată, dar o ruşine anume te face să eziţi, nu ai mai vizitat bucătăria, de când erai copil.
Priveşti prin crăpătura uşii la masa mare, care domină încăperea cu decorul ei bucolic. Pe masă stau asezate, coşul cu pâine caldă, peştele şi rozmarinul pentru mâncarea care tocmai fierbe pe foc. În cuptorul de piatră, la fel de zdravăn cum ţi-l aminteşti de-odinioara, lemnele trosnesc, iar căldura lor se întinde până la tine şi te invită înăuntru. Îndrăzneşti să intri. Un chip blând si cunoscut, se întoarce către tine şi îţi zâmbeşte:
"Ia un loc! În curând e gata."
Am scris până acum despre Copilul interior şi Părintele Critic, două instanţe ale Eului în care ne regăsim adesea şi care, atunci când nu sunt în echilibru în interiorul nostru, dau naştere unor dificultăţi atât intra-psihice, cât şi inter-relaţionale, în dinamica ce se crează între noi şi celălalt.
Subiectul nostru de astăzi este Părintele Empatic, o parte care de multe ori este sub-dezvoltată sau care, în unele cazuri, lipseşte cu totul, lipsa acestei părţi aducând multă suferinţă, nu doar persoanei care nu a avut şansa unui astfel de model, dar şi celor din jurul său, aş putea spune, la un nivel mai profund, unei întregi societăţi care n-a învăţat să iubească.
Cine este până la urmă, Părintele Empatic?
Părintele Empatic se referă la acea parte din noi care a internalizat comportamente, atitudini, vorbe şi gesturi prin care am simţit şi am primit la un moment dat, iubirea.
Fie că aceasta a venit prin tandreţea cu care mama ne-a dezmierdat ca bebeluşi, prin grija ei faţă de noi atunci când eram bolnavi, prin zâmbetele părinţilor, prin încurajările tatălui, când am învăţat mersul pe bicicletă sau dragul cu care bunicul inventiv, ne cioplea jucării şi ne spunea poveşti, toate dovezile de iubire pe care le-am primit vreodată, dacă sunt suficiente cât să producă o impresie permanentă, devin fundaţia iubirii de sine.
Ştim că partea noastră de Părinte Empatic este activă, atunci când:
Ne angajăm în activităţi care au în centru, grijă faţă de alţii: oameni, animale, natură, planetă.
Simţim compasiune, milă şi grijă faţă de ceilalţi şi ne asumăm adesea rolul de "mamă a răniţilor".
Ne implicăm în activităţi de îngrijire, suport şi creştere a celorlalţi.
Ne asumăm responsabilităţi în locul celorlalţi, pe care îi privim ca fiind neajutoraţi, vulnerabili sau fragili.
Intrăm în rol de Salvator faţă de ei şi îi absolvim de responsabilitatea pentru ei înşişi, infantilizandu-i.
Ne protejam de sentimentul lipsei de control, prin căutarea celor care au nevoie de ajutor.
Ca părinţi, suntem empatici, dar în extremă, permisivi şi toleranţi.
Îi protejăm pe ceilalţi de consecinţele fireşti ale unor acţiuni şi comportamente nesănătoase.
Ne impunem standarde de comportament, empatie şi generozitate, ca mod de a ne sacrifica.
Căutăm recunoaşterea eforturilor şi recunoştinţa, pentru a ne simţi valoroşi şi demni de iubire.
Trăim sentimente de vinovăţie atunci când, în ciuda tuturor eforturilor noastre, nu reuşim să îi ajutăm pe ceilalţi, să îi salvăm sau să fim părinţi perfecţi.
În preajma Părintelui Empatic, te simţi nu doar binevenit, dar ştii că eşti, în sfârşit, în siguranţă. Îţi aminteşti de momentele când după vreo julitură sau înţepătură de albină, veneai repede şi Părintele îţi îngrijea rana, de dimineţile cu ceai de cimbrişor proaspăt cules din grădină, de deserturile cu mere rase cu nucă şi zahăr. Ce răsfăţ!
Eliberat de griji şi de poveri, priveşti senin lumina cum intră pe fereastră şi se întinde pe podeaua de lemn învechit. Mângâiate de razele soarelui, câteva albăstrele îţi şoptesc că e încă vară. Abia acum îţi dai voie să simţi cu tot corpul, câtă nevoie aveai să ajungi aici. Ar fi fost poate periculos să o faci mai devreme...
În bucătăria copilăriei, am învăţat că nevoile noastre sunt văzute, că existenţa noastră este legitimă. Am fost hrăniţi, mângâiaţi şi alinaţi, iar uriaşii s-au jucat cu noi avionul şi pititea. Ne-am ascuns sub masă şi am făcut-o maşină, vapor şi castel. Am mâncat franzelele fierbinţi la un leu, înainte să ajungem acasă, să mâncăm din nou. Eram regi şi regine. Eram stăpânii lumii noastre.
Avem nevoie de experienţa binelui, ca să putem îndura răul: necunoscutul, frica, dezamăgirea. Avem nevoie de o bază suficient de bună, de la care să plecăm pe marea vieţii. Treptat, ne avântam în zone tot mai îndepărtate, întorcându-ne la răstimpuri, în porturi de siguranţă şi confort.
Şi chiar şi atunci când, rătăciţi pe mare, vasul nostru se înclină în furtună, certitudinea că un astfel de port a existat, există, este ceea ce ne dă curajul să înfruntăm orice. Am fost iubiţi şi asta ne dă curaj.
Ce se întâmplă dacă Nu avem un Părinte Empatic dezvoltat?
Ne este dificil să fim disponibili emoţional pentru nevoile celorlalţi şi să empatizăm cu ei.
Suntem auto-critici şi critici cu ceilalţi, focalizându-ne pe greşeli şi în general, pe lipsuri.
Avem dificultăţi în a avea grijă de noi înşine şi a ne prioritiza.
Suntem mai predispusi la stres cronic, anxietate si depresie.
Ne este dificil să arătăm compasiune faţă de propriile limite si imperfecţiuni, deci şi faţă de cele ale altora.
În relaţiile cu copiii noştri, suntem distanţi emoţional şi ne este greu să ne conectăm la nevoile lor.
Suntem în mod obişnuit critici cu copiii nostri, transmiţându-le astfel mesajul că nu sunt suficient de buni.
În relaţiile cu ceilalţi suntem percepuţi ca fiind autoritari, critici şi neprietenoşi.
Relaţiile cu ceilalţi sunt în general, nesatisfăcătoare şi tranzacţionale, lipsindu-le căldura şi apropierea.
Căutăm în exterior şi la ceilalţi, grija şi aprecierea pe care nu ni le putem oferi nouă înşine.
Dezvoltăm relaţii de co-dependenţă cu parteneri care să suplinească un rol parental (grijă, protecţie, responsabilitate, siguranţă)
Şi dacă totuşi, casa noastră nu a avut o bucătărie? Poate am fost nevoiţi să ne descurcăm, improvizând, cu ce aveam la dispoziţie. Poate că ne-am înghesuit cu toţii într-o încăpere sau două, în care mâncam pe furiş şi strângeam firimituri de iubire căzute întâmplător, pe jos. Poate că cei care ne îngrijeau erau atât de munciţi şi obosiţi de griji, încât am învăţat cum să ne îngrijim singuri, cum să ne legănăm, să ne hrănim cu afecţiune din vitrine. Poate eram prea mulţi şi nu mai era loc, pentru încă un copil la masă.
Dar pentru că ştim instinctiv, ce ne lipseşte şi ce n-am avut, vom şti, în mod paradoxal, cum să-i îngrijim mai bine pe ceilalţi. Şi vom face din asta un scop, o profesie sau chiar o obsesie. Lipsa pe de-o parte, dă naştere excesului de altă parte. Şi vom fi Părinţi Empatici excepţionali şi dedicaţi.
Vom construi nu una, ci mii de bucătării pentru alţii, fără ca noi să avem una. Ne vom hrăni frugal prin case străine, căci la noi înăuntru, sunt doar firimituri.
Ce se întâmplă dacă avem un Părinte extrem de Empatic?
Ne este dificil să punem limite celorlalţi sau nouă înşine.
Suntem mai predispuşi la epuizare sub toate formele ei, la burnout şi depresie.
Ne este dificil să avem grijă de noi şi să ne prioritizăm, fiindcă îi prioritizăm pe ceilalţi.
Întărim comportamente disfuncţionale sau nesănătoase, prin permiterea sau tolerarea lor.
Ca părinţi, adesea nu suntem respectaţi, fiindcă nu avem autoritate în faţa copiilor.
Intrăm sau rămânem în relaţii toxice, în care focusul este pe celălalt şi pe salvarea lui.
Ne plasăm în situaţii în care putem deveni victime ale diferitelor abuzuri, personale şi profesionale.
Ne diferenţiem cu greu de ceilalţi, până la a nu şti cine suntem şi ce ne defineşte.
Ne bazăm sentimentul propriei valori pe cât de bine reuşim să servim celorlalţi şi pe ceea ce putem să facem pentru ei.
Ne este dificil să cerem şi să acceptăm ajutor şi în general, iubire.
Dacă te-ai regăsit în cele de mai sus, înseamnă că e momentul să îţi îndrepţi compasiunea şi asupra ta, a copilului care cândva, nu a primit atât cât avea nevoie. Dar ca să poţi face asta, e nevoie să te vezi pe tine, deci să te priveşti şi dacă ceea ce vezi este, aşa cum îmi spunea cineva, "un copil chircit care plânge", să stai cu el, să îl iei de mână şi să îi spui că n-o să-l laşi singur.
Fie că ai un Parinte Empatic dezvoltat sau nu, merită să ştii că:
Este o parte care s-a dezvoltat ca urmare a tuturor dovezilor de iubire pe care un copil le-a primit de la îngrijitorii săi, încă de la naştere.
Chiar dacă un copil nu a fost crescut de părinţi, dar a avut parte de alţi îngrijitori care şi-au manifestat Părintele Empatic, el poate dezvolta o parte proprie de Părinte Empatic, iubitor, care reflectă grija pe care a primit-o cândva.
Există însă copii neglijaţi emoţional care au dezvoltat un Părinte excesiv de Empatic (distorsionat), ca o supra-compensare, ei înşişi devenind (pentru părintele lor şi mai apoi, pentru alţii, dar nu pentru ei) Părintele de care aveau nevoie.
Aşa cum putem avea o parte de Copil sau de Părinte Critic în exces, putem avea şi o parte de Părinte Empatic mult disproporţionată faţă de celelalte, conducând astfel la dezechilibru în interior şi în relaţiile cu ceilalţi.
În spatele unui Părinte excesiv de Empatic, se afla de fapt, un Copil vulnerabil nevindecat, care caută să ofere altora ceea ce lui însuşi, îi lipseşte.
Un Părinte excesiv de Empatic poate fi anxios, hiperprotector şi dependent.
Există o limită fină între grija sănătoasă şi grija nesănătoasă, care împiedică creşterea.
Scopul terapiei este să dezvolte capacitatea de empatie şi auto-compasiune, acolo unde acestea lipsesc şi să vindece rănile emoţionale ale Copilului vulnerabil, atunci când există un dezechilibru în interior, de la grija compulsivă faţă de ceilalţi, până la lipsa de iubire faţă de sine.
Şi fiindcă acum ştii mai multe despre Părintele Empatic, te invit să te gândeşti la o persoană din viaţa ta de la care simţi că ai primit iubire când erai copil: în ce fel a reuşit să-ţi transmită asta?
Care erau acţiunile, dar gesturile sau vorbele ei? Cum te simţeai atunci când erai în preajma acestei persoane, dar acum când te gândeşti la ea?
Ce anume din ce făcea ea în trecut, ai putea să faci acum, pentru tine? Aştept cu interes, ca de obicei, răspunsurile dar şi întrebările tale, în secţiunea de comentarii.
Nu uita să dai share dacă ţi-a plăcut acest articol şi să te abonezi la newsletter, ca să rămâi la curent cu articolele viitoare!
Cu bine,
Monica
コメント