- "You're the only part of me I don't hate." -
The Substance (2024)

Zilele trecute i-am dus pe ai mei să vadă The Substance (2024) şi am ieşit de acolo toţi trei îngreţoşaţi. De mult nu am văzut un film atât de dur, poate de la Requiem for a Dream (2000), un film decosmetizat până la absurd şi monstruozitate, dar a cărui violenţă regizorală să oglindească atât de bine mesajul pe care doreşte să-l transmită. “Substanţa” e o experienţă vizuală care nu face rabat de la niciun mijloc ca să imprime în mintea privitorului o întrebare importantă, zic eu: până unde suntem dispuşi să mergem, pentru a ne conforma standardelor unei societăţi aflate în decădere?
Şi nu cred că un film putea să exprime mai bine asta, decât provocându-ne un dezgust visceral. Dezgust pe care, în mod obişnuit, ni-l stârneşte doar nenaturalul - hidoşenia, boala, neputinţa bătrâneţii şi moartea. Dezgust care într-o existenţă goală şi singuratică, într-o viaţă de afiş pe un banner, devine substanţa care ne permeaza viaţa, curgând prin venele noastre un sânge negru.
O substanţă care pătrunde până în nucleul fiinţei, acolo unde mutaţiile pe care le poate produce, nu sunt întotdeauna reversibile: there is no going back. Acolo unde, antidotul îmbătrânirii se transformă în otravă, unde ura intoxicantă faţă de propriul corp, devine în cele din urmă, ura de Sine. Sau poate că e invers? Trebuie doar să îţi aminteşti că tu şi Sinele tău, sunteţi una. You can't escape from yourself.
Jonglând între idealizare şi devalorizare, filmul face caricatura grotescă a unei societăţi narcisice, deloc departe de realitatea zilelor noastre. Trăim într-o societate profund bazată pe consum: consum de idealuri, consum de frumuseţe, consum de validare. Consum de dopamină: people always want something new. Şi cum tot ce e material pe lume, are şi un termen de expirare, nu îţi rămâne decât să te împaci cu ideea că la 50 de ani, societatea te va arunca la gunoi, ca pe un tampon uzat. Dezgustul de Celălalt.
Şi pentru că o discuţie importantă despre frumuseţe, nu putea să nu atingă şi subiectul relaţiei cu mâncarea - altă sursă organică de dezgust - "hrana" apare des în film, ca un simbol important şi extrem de versatil. În “Substanţa”, mâncarea vorbeşte deopotrivă despre lăcomie şi consumerism, despre auto-agresiune şi răzbunare împotriva Sinelui, despre auto-fagia secătuitoare de Viaţă, despre lipsa măsurii între grija faţă de Mine şi grija faţă de Celălalt. Don't eat too fast.
Compulsia disperată a protagonistei, este de altfel, semnul unui dezechilibru care nu poate să prevestească decât ceva rău. Când nu poţi spune “de ajuns”, înseamnă că nu eşti cu adevărat stăpân asupra ta, fie că e din nevoia de mai mult, fie din teama de a pierde ceea ce ai. Şi când o parte din tine îşi doreşte mai mult şi alta se teme de golul existenţial care nu mai poate fi umplut de atenţia liniştitoare a publicului, rezultatul poate fi un dezastru.
Poate că una dintre cele mai dureroase idei duse estetic în macabru în "Substanţa", este cea a lipsei de control, care te face să te întrebi unde, doamne iartă-mă, se termină povestea asta? This balance isn’t working.
După ce am văzut filmul ăsta, mi-am reconfirmat cumva, ceea ce credeam şi înainte – că arta nu trebuie să fie “frumoasă”, aşa cum protagonistei i se spune impune de altfel, să fie. Arta trebuie să ne facă să simţim ceva, să zdruncine în noi apărările cu care ne pavăm adesea incertitudinile, iluziile cu care ne amăgim, confortul călduţ în care ne-am obişnuit să trăim.
Şi asta înseamnă ca uneori să simţim, protejaţi de buna distanţă artistică şi dezgustul şi oroarea şi indignarea, care ne fac să reflectăm până la urmă, la valorile noastre. Oare ce preţ suntem dispuşi să plătim, pentru a rămâne, asemeni lui Dorian Grey, veşnic tineri şi frumoşi?
Dacă nu aţi văzut filmul şi sunteţi curioşi, eu vă recomand să mergeţi să-l vedeţi. Cu siguranţă este o experienţă pe care nu o veţi uita, iar Demi Moore este în continuare o femeie deosebit de frumoasă la cei 62 de ani ai săi, şi poate în unul din cele mai bune roluri de până acum din cariera ei artistică.
Recunosc, când au ajuns acasă, ai mei au pus unul din filmele de Crăciun de pe Diva, să-şi dea un refresh la creier şi nu ştiu dacă o să mai meargă prea curând la filme cu mine.
Şi probabil că ar fi o idee bună, să nu mâncaţi în timpul filmului.
Pe curând,
Monica
Comentarios