- It took me four years to paint like Raphael, but a lifetime to paint like a child. -
Am început de curând un grup de dezvoltare personală. Pentru că da, şi noi terapeuţii, avem nevoie să mai creştem emoţional. Bineînţeles că la început nu mi-a picat grozav. Superb, altceva de făcut! Alte ore pe care trebuie să le petrec pe Zoom sâmbăta şi duminica, fiindcă aşa se desfăşoară cursurile post-pandemie.
Iată cum, obligat-forţat, căci aşa ne relaxăm noi perfecţioniştii, când “trebuie”, am cedat şi eu exerciţiilor pe care le fac în terapie, cu cei care vin să se mai descarce de grijile vieţii, pe fotoliu. M-am surprins pe mine mărturisindu-le colegilor mei, că nevoia mea cea mai acută, şi de-a dreptul nesăbuită pentru criticul din mine, era să mă relaxez, dar că nu ştiu cum. Am uitat cum se face, aveam nevoie de un exemplu pe care, speram eu, să-l găsesc undeva.
Era o vreme când “trebuie” nu exista, cel puţin pentru noi, eram copii neştiutori pe atunci, hrăniţi şi purtaţi în braţele mamelor noastre, când singura noastră preocupare era să explorăm ceea ce este şi să visăm la ce poate fi. Timpul a trecut, am învăţat să mergem, să mâncăm, să vorbim şi să scriem, şi cu fiecare lucru pe care l-am învăţat, un nou “trebuie” a luat naştere înăuntru nostru. Oare câţi ducem cu noi chiar acum?
Deşi nu îmi amintesc să-l fi auzit des, am impresia că este înscris în mine, acest manual de instrucţiuni al unei vieţi reuşite. Am înţeles, din spusele oamenilor, că aceasta ar fi cheia: dacă urmezi paşii, totul va fi bine. Şi i-am urmat, sau încerc să îi urmez, şi totuşi, de ce nu mă pot relaxa?
Fără să vreau, exerciţiile săpau în interiorul meu şi mă trimiteau la zilele când abia aşteptam să îmi termin temele ca să mă joc. Să desenez, să îmi meşteşugesc haine din hârtii şi frunze, să pictez pietre, şi împreună cu sora mea şi tovarăşa mea în nebuniile frumoase ale copilăriei, să fim iepuri, veveriţe, vânzătoare de parfum de tei, prezentatoare tv, îngrijitoare pentru găinuşe şi călătoare în trenul nostru de sub masă. Ce tot vrea sufletul meu să-mi spună?
Îmi cere să mă joc, nu să dorm, nu să caut următorul serial pe Netfilx sau să răsfoiesc ce se mai ventilează nou pe Facebook. Îmi cere să explorez ce este aici şi acum, să îmi amintesc ce eram şi să visez la ce poate fi.
Cu siguranţă, îmi spune criticul în cască, am înnebunit!
Mă pierd în desenele mele - o plajă, marea, tufişuri-ascunzişuri, natură, balconul meu ideal cu luminiţe şi cărţi, covoraşe pufoase, fotolii confortabile care te cuprind şi te îndeamnă “Ia un loc, stai o clipă, aşează-te şi priveşte un moment în jurul tău. Taci, nu e nevoie să spui nimic.” Formatorul nostru ne opreşte cu răbdare, eu aş continua să desenez. N-am mai desenat din timpul facultăţii de arhitectură şi atunci trebuia să desenez, acum, am nevoie să desenez.
Ajunşi adulţi, părinţi pentru noi înşine sau pentru alţi copii, neştiutori încă, ducem cu toţii povara unor responsabilităţi mai uşor sau mai greu de dus. Mai mult, dacă suntem perfecţionişti, sperăm să împlinim toate sarcinile şi să urmăm paşii din manualul vieţii, căci doar atunci, credem noi, vom fi “cum trebuie”: iubiţi “cum trebuie”, apreciaţi “cum trebuie” şi văzuţi “cum trebuie”. Şi doar atunci, ne spunem, vom fi mulţumiţi de noi înşine, când totul va fi perfect. Atunci poate, vom merita să fim primiţi din nou în braţele părinţilor, să fim lăudaţi, recompensaţi, să existăm.